MD-2012, mun. Chișinău, str. 31 August 1989, nr.129

  secretariat@fscre.md       (022)26-65-76

De - adminfscre

În cazul în care persoana are stabilit regim de muncă în schimburi de 12 ore și pe parcursul lunii a avut 15 schimburi și a lucrat 192 de ore dintre care 64 de ore sunt ore de noapte, având în vedere că balanța timpului de munca pentru luna respectivă este de 176 de ore. Câte din orele lucrate conform exemplului de mai sus sunt considerate în conformitate cu legislația muncă suplimentară precum și care este modalitatea de determinare a numărului de ore de muncă suplimentară? Câte din orele de muncă suplimentară din exemplul de mai sus sunt retribuite in conformitate cu art. 157 alin.(1) din Codul Muncii ca și primele două ore de muncă suplimentară și câte ca și ore următoare de muncă suplimentară și care este modalitatea de calcul?

·  Însăși schimbul de muncă cu durata de 12 ore, conform prevederilor art.100 al Codului muncii al RM, poate fi instituit doar pentru anumite genuri de activitate, în condițiile în care acest gen este agreat (prevăzut), prin anexa la Convenţia colectivă de nivel naţional, nr. 2 din 9 iulie 2004, sau suplimentar, prin convenție colectivă la nivel de ramură sau teritoriu.

·  Pentru a determina existența sau lipsa muncii suplimentare, în situația indicată de Dvs., coroborat cu regimul de muncă în schimburi, este necesară identificarea tipului de evidență a timpului de muncă, deoarece, în condițiile evidenței globale a timpului de muncă (aparent, aplicabil cazului), durata timpului de muncă acumulată, nu în mod obligatoriu va duce la apariția categoriei muncii suplimentare, or, prin prisma prevederilor art. 99 al Codului muncii al RM, în mediu, orele care sunt mai multe într-o anumită perioadă, se vor compensa cu ore de muncă mai puține în alte perioade de timp, dar în cadrul aceleiași perioade de evidență.

·  Concomitent, pentru a cataloga situația ca muncă suplimentară, urmează a fi respectate prevederile art.104 al Codului muncii al RM, printre care și existența ordinului de atragere la muncă suplimentară etc., pentru a delimita și de munca prin cumul, care, eventual, la fel poate apărea, în condițiile perfectării corespunzătoare, pentru a acoperi orele de muncă ce exced durata normală (redusă, parțială) a timpului de muncă stabilit, și pentru a asigura un venit suplimentar salariatului.

De - adminfscre

Unii reprezentanți ai angajatorului susțin că încheierea contractului colectiv de muncă are caracter de opțiune, adică poate fi negociat și încheiat doar la decizia angajatorului. Or, angajatorul nu poate fi impus să încheie un astfel de act juridic. Vă rog să ne spuneți ce prevede legea sau care sunt obligațiile angajatorului în acest sens?

Contractul colectiv de muncă este considerat drept un acord scris și în prealabil negociat, încheiat între salariați și angajator de către reprezentanții acestora. Documentul urmărește crearea unui cadru juridic de desfășurare a relațiilor de muncă și se referă la orice alte aspecte convenite de părți în materia raporturilor de muncă.

În contextul întrebării adresate urmează să ne referim nu numai la drepturi, dar și la obligații, în vederea negocierii și încheierii contractului colectiv de muncă între salariați și angajator de către reprezentanții acestora.

Amintim că reprezentant al salariaţilor în cadrul parteneriatului social la nivel de unitate este organul sindical, împuternicit în conformitate cu statutul sindicatului respectiv și cu legislația în vigoare. Reprezentanți ai angajatorului – la negocierile colective, la încheierea, modificarea sau completarea contractului colectiv de muncă – sunt conducătorul unității sau persoanele împuternicite de acesta în conformitate cu legislația, cu alte acte normative și cu documentele de constituire a unității.

 Încheierea unui contract colectiv de muncă constituie cel mai important rezultat al negocierilor colective, întocmit sub formă de act normativ, prin care se realizează, de asemenea, armonizarea intereselor salariaților și ale angajatorilor, promovarea unor relații de muncă echilibrate de natură să asigure protecția socială, diminuarea și chiar eliminarea conflictelor de muncă.

Deși în textul legii (art. 30 alin. (2) din Codul muncii) există prevederea conform căreia „contractul colectiv de muncă poate fi încheiat”, de aici nu rezultă că aceasta (încheierea contractului colectiv de muncă) are un caracter juridic opțional, care poate fi încheiat doar la decizia angajatorului.

Reprezentanții părților care se eschivează de la negocieri ori care refuză să semneze contractul colectiv de muncă negociat poartă răspundere conform legii

În această ordine de idei, dispoziția alin. (1) al art. 26 din Codul muncii stabilește expres că reprezentanții salariaţilor și ai angajatorilor au dreptul de a iniția și de a participa la negocierile colective pentru elaborarea, încheierea, modificarea sau completarea contractului colectiv de muncă.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol din Codul muncii, reprezentanții părților cărora li s-a transmis propunerea în formă scrisă de începere a negocierilor colective sunt obligați să purceadă la acestea în decurs de șapte zile calendaristice de la data avizării.

Mai mult, legislația prevede procedura derulării negocierilor colective pentru elaborarea contractului colectiv de muncă. De asemenea, părțile sunt obligate să-și furnizeze reciproc informațiile necesare pentru desfășurarea negocierilor colective cel târziu peste două săptămâni din momentul solicitării.

Dacă, în decurs de trei luni din ziua derulării negocierilor, nu s-a ajuns la o înțelegere asupra unor prevederi ale proiectului contractului colectiv de muncă, părțile sunt obligate să semneze contractul doar pentru clauzele coordonate, întocmind, concomitent, un proces-verbal asupra divergențelor existente, care, la rândul lor, vor constitui obiectul unor negocieri colective ulterioare sau se vor soluționa în condițiile legii.

 În sfârșit, reprezentanții părților care se eschivează de la participarea la negocierile colective privind încheierea, modificarea și completarea contractului colectiv de muncă ori care refuză să semneze contractul colectiv de muncă negociat, potrivit art. 43 (1) din Codul muncii, poartă răspundere în conformitate cu legislația în vigoare.

De - adminfscre

Concediul fără plată: moduri de acordare și consecințe

Potrivit legislației în vigoare, fiecare lucrător angajat oficial are dreptul la un concediu anual plătit. Dar există situații familiale sau împrejurări când salariatul are nevoie de zile libere suplimentare, fapt pentru care solicită concediu pe cont propriu, adică fără plată. Potrivit art. 120 alin (1) din Codul muncii, concediu neplătit cu o durată de până la 120 de zile calendaristice poate fi acordat din motive familiale sau din alte motive întemeiate, în baza unei cereri scrise, cu consimțământul angajatorului. Norma respectivă nu stabilește lista motivelor concrete în vederea acordării concediilor neplătite. Or, dispoziția normei prenotate lasă la discreția angajatorului acordarea sau neacordarea concediului neplătit. Acest fapt nu oferă posibilitatea angajatorului de a trimite un salariat în concediu neplătit împotriva voinței acestuia. Salariatul poate solicita concediu pe cont propriu doar dacă consideră necesar acest lucru. Prevederile art. 120 alin (1) din Codul muncii, nu limitează numărul concediilor acordate în limitele unui an calendaristic. Prin urmare, astfel de concedii pot fi acordate în mod repetat pe parcursul anului calendaristic, dacă solicitantul de fiecare dată dispune de motive întemeiate.

În anumite cazuri, Codul muncii garantează acordarea concediului neplătit prin prevederile alin. (2) al art. 120, care dispun că unuia dintre părinții care au doi și mai mulți copii în vârstă de până la 14 ani (sau un copil cu dizabilități), părinților singuri necăsătoriți care au un copil de aceeași vârstă li se acordă anual, în baza unei cereri scrise, un concediu neplătit cu o durată de cel puțin 14 zile calendaristice; alin. (1) al art. 126, care acordă concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de la 3 la 4 ani; alin. (2) al art. 272, care stabilește că salariatul beneficiază de concediu suplimentar neplătit în cazul în care durata concediului la locul de muncă prin cumul și la locul de muncă de bază diferă etc. Acordarea concediului suplimentar neplătit constituie o garanție juridică și pentru veteranii de război și persoanele cu dizabilități de pe urma războiului. În acest sens, art. 14 alin. (1) lit. m) și art. 15 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 190/2003 cu privire la veterani stabilește că veteranii de război și, respectiv, persoanele cu dizabilități de pe urma războiului au dreptul, în perioada convenabilă, la concediu suplimentar neplătit pe un termen de până la două săptămâni. Un alt aspect juridic al acordării concediului neplătit îl constituie prevederile art. 43 alin. (4) din Legea nr. 158/2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public și art. 39 alin. (2) din Legea nr. 60/2012 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități, care stabilesc că, la solicitarea funcționarului public și, respectiv, a persoanei cu dizabilități, angajatorul poate acorda un concediu fără plată cu o durată de până la 60 de zile calendaristice (în cazul funcționarului public, concediul dat se poate acorda în decursul unui an). Cu referire la concediul neplătit și concediul de odihnă anual plătit, alin. (2) al art. 114 din Codul muncii dispune că, dacă convențiile colective, contractul colectiv sau cel individual de muncă nu prevăd altfel, în vechimea în muncă, ce dă dreptul la concediul de odihnă anual, nu se include perioada aflării în concediu neplătit cu o durată mai mare de 14 zile calendaristice. Cu alte cuvinte, în vechimea în muncă ce dă dreptul la concediul de odihnă anual plătit se include doar perioada concediului neplătit care nu depășește 14 zile calendaristice.

De - adminfscre

De ce tip de indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă beneficiază părintele aflat în concediul pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani?

Regulamentul cu privire la condiţiile de stabilire, modul de calcul şi de plată a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.108/2005 reglementează tipurile și procedura de realizare a dreptului la indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă pentru asiguraţii sistemului public de asigurări sociale şi şomerii/ele care beneficiază de indemnizație de șomaj cu domiciliu sau reşedinţă în Republica Moldova.

Astfel dispoziițile Regulamentului stabilesc:

  • indemnizația pentru îngrijirea copilului bolnav nu se acordă din mijloacele bugetului asigurărilor sociale de stat pentru zilele în care asiguratul s-a aflat în concediu neplătit, în concediu pentru îngrijirea acestui copil până la împlinirea vârstei de 3 ani şi pentru perioada suspendării contractului individual de muncă la toate unitățile.
  • indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obișnuite sau de accidente nelegate de muncă; indemnizație pentru prevenirea îmbolnăvirilor (carantină); protezare ortopedică – nu se stabilesc în perioada în care asiguratul se află în concediu pentru îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 3 ani.
  • în cazul în care incapacitatea de muncă a survenit înainte de începerea concediului neplătit sau a concediului pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani, concediile menţionate se consideră amânate şi indemnizaţia se stabileşte în bază generală.
  • în cazul persoanelor care își reiau activitatea de muncă și beneficiază de indemnizație pentru creșterea/îngrijirea copilului, indemnizaţia pentru îngrijirea acestui copil bolnav nu se acordă.
  • în cazul persoanelor care își reiau activitatea de muncă și beneficiază de indemnizație pentru creșterea/îngrijirea copilului, îngrijește de un alt copil bolnav al său – indemnizația pentru îngrijirea copilului bolnav se acordă în baze generale.
De - adminfscre

Cum se acordă concediu de maternitate?

Femeilor salariate şi ucenicelor gravide, precum şi soțiilor gravide, aflate la întreținerea salariaților, la o anumită perioadă de sarcină, li se acordă un concediu de maternitate ce include:  concediul prenatal și postnatal. În cazul sarcinii normale, concediul de maternitate se acordă integral la a 30-a săptămână de sarcină, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, iar în cazul nașterilor complicate ori al nașterii a doi copii – de 140 de zile calendaristice. În cazul sarcinilor cu 3 şi mai mulți feți, concediul de maternitate se acordă la termenul de 24 de săptămâni de sarcină pe o perioadă de 182 de zile calendaristice.

Începînd cu 1 martie 2023, conform art. 761 al Codului Muncii, salariata, în perioada aflării în concediu de maternitate are dreptul de a continua sau de a relua activitatea de muncă în baza cererii scrise, cu prezentarea concluziei medicale privind starea de sănătate, eliberată de către instituția medico-sanitară, și de comun acord cu angajatorul.

Termenul în care salariata își continuă sau își reia activitatea de muncă în perioada concediului prenatal nu va depăși 36 de săptămâni de sarcină, termen stabilit prin ordinul (dispoziția, decizia, hotărârea) emis de către angajator la data recepționării cererii salariatei.

De - adminfscre

Angajatorul, pentru îndeplinirea sarcinilor, mi-a dat un ferestrău electric, care în timpul lucrului s-a defectat. Acum angajatorul îmi cere să restitui costul ferestrăului. Spuneţi-mi vă rog dacă angajatorul are acest drept.

În conformitate cu prevederile art. 333 din Codul Muncii salariatul este obligat să repare prejudiciul material cauzat angajatorului, dacă prezentul cod sau alte acte normative nu prevăd altfel.

Totodată, salariatul este absolvit de răspundere materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forţă majoră, confirmate în modul stabilit, de extremă necesitate, de legitimă apărare, de executare a unei obligaţii legale sau contractuale, precum şi în limitele riscului normal de producţie.

Astfel, ţînînd cont de circumstanţele concrete în care a fost cauzat prejudiciul material, angajatorul este în drept să renunţe, integral sau parţial, la repararea acestuia de către salariatul vinovat.

Salariatul poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în cazurile cînd:

    a) între salariat şi angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială deplină pentru neasigurarea integrităţii bunurilor şi altor valori care i-au fost transmise pentru păstrare sau în alte scopuri (art.339);

    b) salariatul a primit bunurile şi alte valori spre decontare în baza unei procuri unice sau în baza altor documente unice;

    c) prejudiciul a fost cauzat în urma acţiunilor sale culpabile intenţionate, stabilite prin hotărîre judecătorească;

    d) prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică, stabilită în modul prevăzut la art.76 lit.k);

    e) prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a materialelor, semifabricatelor, produselor (producţiei), inclusiv în timpul fabricării lor, precum şi a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de protecţie şi a altor obiecte pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosinţă;

    f) în conformitate cu legislaţia în vigoare, salariatului îi revine răspunderea materială deplină pentru prejudiciul cauzat angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de muncă;

    g) prejudiciul a fost cauzat în afara exerciţiului funcţiunii.

În conformitate cu art. 341 din Codul Muncii mărimea prejudiciului material cauzat angajatorului se determină conform pierderilor reale, calculate în baza datelor de evidenţă contabilă.

În cazul sustragerii, pierderii, distrugerii sau deteriorării bunurilor angajatorului atribuite la mijloacele fixe, mărimea prejudiciului material se calculează pornindu-se de la costul de inventar (preţul de cost) al valorilor materiale, minus uzura, conform normelor stabilite.

În caz de sustragere, lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a valorilor material, prejudiciul se stabileşte pornindu-se de la preţurile din localitatea respectivă la data cauzării prejudiciului, conform datelor statistice.

Totodată, pînă la emiterea ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) privind repararea prejudiciului material de către salariatul în cauză, angajatorul este obligat să efectueze o anchetă de serviciu pentru stabilirea mărimii prejudiciului material pricinuit şi a cauzelor apariţiei lui.

Reţinerea de la salariatul vinovat a sumei prejudiciului material care nu depăşeşte salariul mediu lunar se efectuează prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, care trebuie să fie emis în termen de cel mult o lună din ziua stabilirii mărimii prejudiciului.

Dacă suma prejudiciului material ce urmează a fi reţinută de la salariat depăşeşte salariul mediu lunar sau dacă a fost omis termenul menţionat mai sus, reţinerea se efectuează conform hotărîrii (deciziei) instanţei de judecată.